no reason

ce usor ne este sa ne uitam la filme ori la seriale. ne imaginam ca totul e asa simplu si-n realitate. ca pentru ca ii intelegem pe cei pe care ii vedem in filme, ii putem intelege si pe cei cu care interactionam noi in realitate. din pacate, in realitate noi suntem subiectul, noi suntem personajul principal (desi uneori se intampla doar sa credem asta, pentru ca personajul principal al piesei se intampla sa fie un cu totul altul), pe cand in filme noi suntem undeva in umbra. ne identificam, da, uneori ba cu x, ba cu y, insa nu suntem acolo de fapt. noi putem fi obiectivi ori putem sa tinem partea cu x sau y. prindem putere cand exclamam cat de stupid a fost ca a procedat in felul ala, iar in realitate ne pierdem cu firea pentru ca realizam cat de nesiguri suntem de fapt si cat de putin controlam de fapt lucrurile.
fiecare dintre noi se gandeste intai la propria persoana. e firesc sa fie asa. si cand se intampla ca noi sa nu mai fim in centrul atentiei persoanelor pe care le dorim, ne inchidem in noi insine si credem ca nu ne vom mai deschide niciodata. pentru ca nu mai putem, pentru ca suntem goi, pentru ca toate energiile si resursele noastre ne-au fost luate odata ce sperantele au disparut. nu noi suntem centrul existentei lui x, x pe care noi il iubim ori il admiram. dar mai sunt multi alti x-i. pacat ca nu suntem capabili sa ne dam seama de asta cand trebuie. inainte sa ne adancim intr-o suferinta care poate nici n-ar fi trebuit sa se instaleze. uneori ne imaginam ca meritam atentia lui x sau a lui y si dupa ne simtim dati la o parte cand suntem respinsi, desi in realitate locul nostru nu a fost niciodata acolo. si uite asa ajungem sa ne plangem de mila si sa credem ca totul s-a sfarsit.
se instaleaza deci depresia si lucrul care inainte ni se parea cel mai usor de facut, acum este cel pe care il evitam cel mai des: sa zambim. sa lasam loc sentimentelor pozitive si bunei dispozitii.
de ce facem asta?

21 de cuvinte

Am mai facut jocul asta acum vreo doi ani, cand aveam alt blog. E tare interesant cum poti sa-ti vizualilezi cumva omul care a ales cuvintele astea si sa creezi o poveste in jurul lui/lor.
Cuvintele mele s-au schimbat destul de mult fata de prima data cand m-am jucat.
Din pacate nu le mai am pe initialele... Sunt pierdute printre multele comentarii de la povestea conceputa de Tudor Chirila aici... http://tudorchirila.blogspot.com/2007/03/21-de-cuvinteciteste-si-da-mai-departe.html

1. viitor

2. greseli

3. incercari

4. straduinta

5. emotii

6. asteptari

7. oameni

8. cer

9. noi

10. zambet

11. fericire

12. admiratie

13. a vrea

14. a simti

15. mama

16. impreuna

17. Dublin

18. rosu

19. tablou

20. muzica

21. parfum

Ale tale care sunt? :)

Ugly

Textul asta l-am scris pentru un forum, provocandu-ma pe mine si pe inca cineva sa scriem fiecare cate o descriere fizica a unui personaj urat. Sunt foarte varza la descrierile astea. De-asta nici acum n-am dat prea multe detalii, dar am zis sa nu complic textul. Cred ca pe langa uratenia personajului descris am incercat sa ating si un anumit comportament urat care ma deranjeaza la restul oamenilor. De-asta am si decis sa public textul pe blog. Poate pune pe ganduri pe (inca) cineva.

Ugly

Ti-ar fi imposibil sa nu-l observi. Il intalnesti pe strada si-ti intorci in mod intamplator capul spre coltul in care sta. N-ai putea evita sa-ti intorci capul pentru a doua oara pentru a-l observa mai bine, pentru ca sta in firea omului sa fie curios de un lucru neobisnuit. In cazul acestui fenomen insa, pentru ca nu stim daca putem sa-l numim om, nu stim nici macar cu siguranta ce sex are, nu e nimic neobisnuit. Desi tot ceea ce si-ar dori el este, probabil, tocmai, sa treaca neobservabil ca sa poata trai si el linistit, atrage toate privirile. De la cele mai mirate si speriate, pana la cele mai ingrozite si scarbite. Au existat si momente in care cineva a indraznit sa-l apuce de un brat si sa incerce sa-l convinga sa se dea la o parte din drum, cu toate ca in coltul in care sta de obicei nu deranjeaza pe nimeni. Dar asa sunt oamenii, cand vad ceva ce nu le place sau ceva ce ii tulbura, tind sa faca tot ce le sta in putinta pentru a se indeparta ori si mai bine pentru a indeparta sursa negativa.

Inca nu v-ati dat seama despre cineva vorbim? Omul acela amarat din coltul de strada, acoperit cu nu mai mult decat o carpa in jurul bazinului. Primul lucru pe care il observi la el este evident faptul ca este murdar, jegos chiar, te face sa te gandesti ca a dormit numai in noroaie la viata lui, nu degeaba mai si pute. Imposibil sa ignore putoarea care pluteste in jurul lui. O putoare nu a om nespalat, ci a ceva asemanator mucegaiului ori cadavrelor care te face sa iti intorci privirea brusc, parca rusinandu-te ca ai avut nesimtirea, curajul de-a-l privi. Daca mai zabovesti cateva secunde privindu-l iti dai seama cat de slab, rahitic si fragil poate sa fie. Ajungi sa te intrebi cum de poate exista o asemenea chestie pe aici inca si asta nu din preocupare pentru sanatatea lui, ci din preocupare pentru sanatatea ochilor tai. Acest om le poate face pe femeile mai grijulii sa se gandeasca putin ca probabil este vorba de o fata, pentru ca sanii micuti parca uscati care se zaresc si bratele ori picioarele extreme de subtiri ne fac uneori sa ne gandim la fotomodelele acelea rahitice, care exagereaza cu cura de slabire. Dar acestui fenomen, caci eu chiar nu pot sa ma gandesc la el ca la un om, nu ii putem atribui nicio fosta viata, caci ar fi imposibil sa fi ajuns asa. Cine sa il fi lasat sa ajunga in halul asta?! Nu ne trece prin minte decat ca a aterizat asa, de undeva, din ceruri. Caci e mult mai usor sa ne gandim ca noi, restul, cei sanatosi si frumos imbracati si parfumati n-am avut, nu avem si nu vom avea niciodata legatura cu o asemenea fiinta. E prea dificil sa intinzi o mana vrand sa ajuti. Mult mai usor sa judeci, sa te apuci sa jignesti si sa te astepti ca sursa imputita sa dispara mai repede de acolo. Ce naiba, e mult prea urat. Urat, urat de tot!

Cum se face ca iubesc exact lucrurile pe care nu le pot avea?
De la lucruri simple, precum o pereche de botine si pana la lucruri mult mai complicate, precum oameni cu care in realitate n-am nicio treaba. Iubesc ideea de a ma apropia de ei, de a fi ca ei, nu neaparat de a fi CU ei, ci de a invata de la ei. O pereche de botine o poti lua, dar n-o poti adora atata timp cat nu este pe masura ta. Daca ai mai mult de 1.75 m inaltime nu mai ai cum sa-ti permiti sa iti pui tocuri. Asa se intampla si cu oamenii pe care ti poti sau nu permite ori cu alte lucruri mai mult sau mai putin la fel de complicate.


Uneori simt ca acum, la aproape 20 de ani, traiesc starea de rebeliune si confuzie pe care in mod normal ar avea-o o persoana de 16 ani. Ce n-as da sa am din nou 16 ani ... sa imi pot permite sa visez, sa tip si sa fiu impulsiva. Atunci as putea da vina foarte usor pe varsta ... E adolescenta, vezi Doamne, trebuie inteleasa. Acum insa nu mai sunt adolescenta. Inca 4 luni si intru in categoria "tineri". E deprimant. Nu vreau sa fiu matura, sa-mi asum responsabilitatea de a ma gandi ca anumite lucruri chiar NU mi le mai pot permite. Dar societatea nu te mai scuza. Iar asta de multe ori ma face sa ma intristez, sa ma distantez si foarte greu revin cu picioarele pe pamant. Ori ... stai. In mod normal sunt cu picioarele in aer, deci ... Ce tot spun eu aici?!

black demons II.

Cred ca una din cele mai ingrozitoare senzatii este neputinta.
Sa simti cat de putin poti sa intervii asupra unei situatii in cazul in care esti la mii de kilometri departare. Sa simti cat de mult poti dezamagi pe cineva in momentul in care chiar si fara sa vrei il parasesti. Sa simti cum ti se sfarama sufletul si nu poti sa faci decat sa versi cateva lacrimi si sa-ti doresti sa ajungi mai repede acasa.
Sa simti cum totul se contrazice: ce simteai in urma cu cateva ore, anume sa mai ramai o luna poate chiar doua in locul in care esti, se contrazice total cu ce simti acum. Sa vrei sa ajungi mai repede acasa. Sa vrei sa poti sa rezolvi ceva.
Daca ar conta cuvintele mai mult in situatia asta ... Si nici macar sansa asta nu o ai.
Nu poti comunica, nu poti decat sa te framanti si sa te intrebi care e cea mai buna metoda. Sa spui si altora ce simti, sa ii ingrijorezi si pe ei, sa faci sa curga si lacrimile lor sau pur si simplu sa nu spui nimic, pentru ca dupa aceea, daca se intampla catastrofa suprema, tu sa fii acuzat ca ai stiut si ai tacut.

black demons

Cand incepi sa analizezi totul in cele mai mici detalii, sa te gandesti la tot felul de urmari nasoale ale evenimentelor cele mai simple care se petrec in jurul tau ... e clar ca devii putin cam paranoic si e cazul s-o lasi mai moale.

Totusi, sunt si situatii mai exceptionale in care se intampla sa nu fie vorba de paranoia, ci de ceva mai serios decat atat... E a 3-a situatie oribila si nenorocita in care ma trezesc ca trebuie sa salvez pe cineva. Prima oara a mers bine, nu m-am gandit ca e cine stie ce. A doua oara am ratat si nu cred ca am fost iertata cu adevarat de nimeni. A treia oara, acum adica, ma intreb sincer daca e ceva cu mine. Oare chiar trebuie sa fiu numai eu cea care vede lucrurile ingrozitoare? Care trebuie sa dea de veste celorlalti? Cred sincer ca nu se petrec lucrurile asa la intamplare. In general nu cred in coincidente, iar acum incep sa ma indoiesc la modul cel mai serios ca exista vreodata coincidente.

Motanul meu a cazut pentru a doua oara de la balcon. Nu stiu cat de amuzant/stupid/lipsit de importanta poate sa para la prima vedere, dar e de fapt o situatie foarte grava, care te ia prin surprindere si-ti intrerupe pentru o perioada nedeterminata firul obisnuit al unei zile.
Prima data, acum 6 ani, aproape si-a rupt coloana. Acum e ceva cu ficatul. Cuvintele doctorului cum ca primele 24 de ore sunt critice si e foarte posibil ca evolutia lucrurilor sa nu fie deloc favorabila nu m-au facut sa plang, dar m-au blocat.

Nu-mi place sa ma gandesc la lucruri de genul ... mi se face teama. Parca n-ar fi de ajuns ca de cand eram mica aproape ca ma calca masina in repetate randuri intr-un singur an (si am totusi 19 ani), acum mai trebuie sa privesc cu groaza si accidentele persoanelor si fiintelor la care tin. Serios acum ... e ceva cu mine ?!!?

Concluzie

De fapt, niciodata n-o sa stii ce e in mintea si-n sufletul celorlalti. Indiferent daca "ceilalti" se intampla sa fie prietenii tai.
Cand un prieten are o relatie si tu, in mintea ta idioata, iti faci tot felul de pareri, in functie de ce stare are prietenul in cauza, trebuie sa iei in seama si faptul ca inevitabil iti poti face pareri si impresii total gresite.
Cand afli ca doi amici de-ai tai se iubesc si sunt super fericiti impreuna, te bucuri imediat si tu si incerci sa le transmiti fericirea pe care o simti pentru iubirea lor. Si cand afli ca se despart brusc, incepi sa te intrebi cum de nu ti-ai dat seama ca nu erau de fapt asa fericiti cum pareau ...
Oh, pai, de unde puteai sti? Doar nu vezi in mintea si-n sufletele lor. Nici chiar cand esti extrem de apropiat de un om. Numai el va sti exact ce simte. Si uneori asta e dureros.

Si, oare de ce nu ma mir? Mereu m-am gandit ca relatiile prea intense, fie ele amoroase sau de prietenie, vor sfarsi aiurea. Si pana acum nu m-am inselat deloc.
Ce e mai grav e ca tind sa evit orice tip de relatie, fie ea intensa sau nu.

Primul an de facultate a trecut ... (deja?!)

Si a trecut un an ... Un an de facultate.
Abia astazi am inceput sa aflam si noi rezultatele examenelor din a doua sesiune. Stiu pana acum numai doua note, una buna si una rea. Daca e insa sa ma gandesc cat m-am chinuit sa invat pentru examenul ala al carei note e 'rea', cred ca e multumitoare. Macar e luat.
Ca de obicei, la inceput de an scolar, ma gandeam incantata cat de multe o sa fac, cate note bune o sa iau, cat de usor o sa ajung eu la buget si cat de in fruntea grupei o sa fiu. Si, din nou, ca in toti ceilalti ani de scoala, m-am lasat pagubasa. Planurile mele au luat-o la vale... Dar nu in totalitate. Am facut, de fapt, mult mai multe decat credeam ca voi face. Am descoperit ca iubesc o multime de lucruri pe care nu le gaseam nici macar tentante inainte.
La mine aproape in orice trebuie sa existe o farama de curiozitate, altfel nu ma intereseaza si imi iau repede ochii de pe respectiva chestie. Curiozitatea naste pasiune uneori.
Si daca la inceput de drum eram pasionata de o psihologie aproape in totalitate inchipuita, nefiind pusa la curent cu toate materiile si oportunitatile pe care mi le ofera facultatea, acum sunt chiar pasionata, abia astept noul an, abia astept sa invat iar, sa merg din nou pe holurile minunate ale facultatii, sa urc cu liftul al carei oglinda ma face intotdeauna sa ma simt atat de plina de defecte (din diverse motive).
E superba cladirea, e superba materia, e potrivita atat de mult pentru mine!
Am scapat si cu ceva restante si inca nu imi stiu notele de la doua examene ... Sper sa fie totusi de bine. N-am invatat cat de mult as fi putut, dar am dat foarte mult. In primul semestru mai mult decat in al doilea.

P.S. Ma bucur ca examenul de la experimentala l-am luat cu 10. Am avut niste emotii teribile. A fost un examen din ala la care inveti 500 de pagini de materie (aprox.) si in foaia de examen te trezesti ca trebuie sa faci probleme, nu sa scrii teorie. Ma bucur nu numai pentru ca era un examen foarte greu, ci pentru ca e o materie foarte complexa, care ma atrage pe zi ce trece tot mai mult. Cred ca vreau sa fac mai multe cercetari...
Iar cercetarea mea din semestrul I m-a pasionat enorm! Poate o s-o si postez pe undeva, daca o sa am unde.