Saturday 20 November 2010

no reason


ce usor ne este sa ne uitam la filme ori la seriale. ne imaginam ca totul e asa simplu si-n realitate. ca pentru ca ii intelegem pe cei pe care ii vedem in filme, ii putem intelege si pe cei cu care interactionam noi in realitate. din pacate, in realitate noi suntem subiectul, noi suntem personajul principal (desi uneori se intampla doar sa credem asta, pentru ca personajul principal al piesei se intampla sa fie un cu totul altul), pe cand in filme noi suntem undeva in umbra. ne identificam, da, uneori ba cu x, ba cu y, insa nu suntem acolo de fapt. noi putem fi obiectivi ori putem sa tinem partea cu x sau y. prindem putere cand exclamam cat de stupid a fost ca a procedat in felul ala, iar in realitate ne pierdem cu firea pentru ca realizam cat de nesiguri suntem de fapt si cat de putin controlam de fapt lucrurile.
fiecare dintre noi se gandeste intai la propria persoana. e firesc sa fie asa. si cand se intampla ca noi sa nu mai fim in centrul atentiei persoanelor pe care le dorim, ne inchidem in noi insine si credem ca nu ne vom mai deschide niciodata. pentru ca nu mai putem, pentru ca suntem goi, pentru ca toate energiile si resursele noastre ne-au fost luate odata ce sperantele au disparut. nu noi suntem centrul existentei lui x, x pe care noi il iubim ori il admiram. dar mai sunt multi alti x-i. pacat ca nu suntem capabili sa ne dam seama de asta cand trebuie. inainte sa ne adancim intr-o suferinta care poate nici n-ar fi trebuit sa se instaleze. uneori ne imaginam ca meritam atentia lui x sau a lui y si dupa ne simtim dati la o parte cand suntem respinsi, desi in realitate locul nostru nu a fost niciodata acolo. si uite asa ajungem sa ne plangem de mila si sa credem ca totul s-a sfarsit.
se instaleaza deci depresia si lucrul care inainte ni se parea cel mai usor de facut, acum este cel pe care il evitam cel mai des: sa zambim. sa lasam loc sentimentelor pozitive si bunei dispozitii.
de ce facem asta?

No comments:

Post a Comment