Cum se face ca iubesc exact lucrurile pe care nu le pot avea?
De la lucruri simple, precum o pereche de botine si pana la lucruri mult mai complicate, precum oameni cu care in realitate n-am nicio treaba. Iubesc ideea de a ma apropia de ei, de a fi ca ei, nu neaparat de a fi CU ei, ci de a invata de la ei. O pereche de botine o poti lua, dar n-o poti adora atata timp cat nu este pe masura ta. Daca ai mai mult de 1.75 m inaltime nu mai ai cum sa-ti permiti sa iti pui tocuri. Asa se intampla si cu oamenii pe care ti poti sau nu permite ori cu alte lucruri mai mult sau mai putin la fel de complicate.


Uneori simt ca acum, la aproape 20 de ani, traiesc starea de rebeliune si confuzie pe care in mod normal ar avea-o o persoana de 16 ani. Ce n-as da sa am din nou 16 ani ... sa imi pot permite sa visez, sa tip si sa fiu impulsiva. Atunci as putea da vina foarte usor pe varsta ... E adolescenta, vezi Doamne, trebuie inteleasa. Acum insa nu mai sunt adolescenta. Inca 4 luni si intru in categoria "tineri". E deprimant. Nu vreau sa fiu matura, sa-mi asum responsabilitatea de a ma gandi ca anumite lucruri chiar NU mi le mai pot permite. Dar societatea nu te mai scuza. Iar asta de multe ori ma face sa ma intristez, sa ma distantez si foarte greu revin cu picioarele pe pamant. Ori ... stai. In mod normal sunt cu picioarele in aer, deci ... Ce tot spun eu aici?!